Ioel - Șekina, Icabod, Mireasa

„O redeșteptare a adevăratei evlavii în mijlocul nostru, ca popor, este cea mai mare și cea mai urgentă nevoie a noastră. Căutarea ei trebuie să fie prima noastră preocupare” (RH, 22 martie 1887). Nu este absolut uimitor că exact această declarație este prezentată și bisericii de astăzi ca fiind urgentă, la peste un secol de atunci? Dacă este „cea mai urgentă nevoie a noastră,” și dacă ea trebuie să fie „prima noastră preocupare,” cum se face că nu observăm lucrul elementar că redeșteptarea este produsă de o strigare, strigarea de la miezul nopții? Cum se face că nu observăm că ea se referă la Nunta Mielului? Cum se face că sfidăm, batjocorim și izolăm pe cei care ne spun că Domnul a trimis deja solia foarte prețioasă pentru trezirea bisericii, și că ea trebuie neapărat să ajungă la popor, înainte ca Nunta să poată avea loc?